Luna nu-i de miere, e de argint!

Cercetările astronomice au scos la iveală că luna are reflexe argintii chiar de la …argint!

I-am cântat și descântat mii de ani, spunându-i luna de argint și iată că predicția se împlinește. Nu vi se pare și mai interesantă acum? Vă dați seama cum se vor uita bijutierii la lună, de acum înainte? Iar țiganii căldărari își vor închipui câte furculițe și lingurițe ar putea face din ea!

De multe ori, s-a dovedit că închipuirea scriitorilor deschide pârtie pentru cercetători. Jules Verne a deschis drumuri cu imaginația, mințile oamenilor de știință au luat-o pe urmele lui și au făurit mai apoi, exact ce visase scriitorul.

Încă o dovadă că nu are rost să-ți cenzurezi imaginația. Las-o să o ia razna de câte ori vrea și vei descoperi că exact pe acolo va trece drumul bun mai târziu.

Relații noi

Am tot citit despre dificultatea unor noi relații, cînd contextul se schimbă. Se spune că apar probleme atunci cînd te muți, cînd divorțezi, cînd rămîi fără slujbă. Cu alte cuvinte, cînd dai de necaz. Atunci simți că ai tot mai puțini prieteni, că ești ocolit, că nu-ți mai găsești ușor interlocutorul.

Sigur, este firesc. Subiectele tale de conversație se învîrt în jurul problemei, poți ușor deveni plicticos pentru ceilalți. Dar hai să găsim împreună modalitatea de a depăși momentul. Cum altfel, dacă nu ajutat de prieteni?

Am auzit o discuție între doi vechi prieteni, amîndoi oameni maturi. Unul i se plîngea celuilalt că este bolnav, că doctorii sînt pesimiști, iar el e speriat rău. Amicul care-l asculta zicea din cînd în cînd, ei, lasă, că n-o fi chiar așa! Nu te lăsa frate, că tu ești puternic!

Uite ce e, uneori nu ești puternic! Nu ești și gata și e uman să nu fii tot timpul un campion! Te plîngi tocmai pentru că ai cedat nu pentru că ești puternic, iar îndemnul celuilalt nu te ajută deloc. Simți detașarea lui și tonul monoton cu care îți recită sloganuri motivaționale te scoate din sărite.

Aștepți un sprijin real. Aștepți de la prieteni în loc de cuvinte frumoase, o idee, o soluție, o mînă de ajutor. Unde s-a pierdut firescul unor astfel de relații?
În marea de egoism și ipocrizie în care ne scufundăm.

De cîte ori nu ați simțit că vechile prietenii s-au uzat iar de altele noi nu mai aveți puterea să vă apropiați?

Viața bate filmul. De fiecare dată

Ioana avea o viață normală, era funcționară într-o primărie. S-a îndrăgostit (de cine altul decât de primar?) și s-a ajuns la două divorțuri și în sfârșit, o căsătorie.

În noua ei viață, Ioana și-a dat drumul, a fost mai fericită decât fusese vreodată, muncea, construia, cumpăra, vindea. Averea noii ei familii creștea, cum s-ar zice, văzând cu ochii.

Nimic nu-i stătea în cale. Se apropia de cincizeci de ani, dar pe Ioana nimic nu o schimba. Avea un aer tonic, deborda de energie. Făcea și desfăcea lumea ca pe o jucărie.

Pînă într-o noapte, la ora două. M-a sunat plângând în hohote. Soțul ei se sinucisese. A luat medicamente și n-a mai putu fi salvat. Pentru Ioana a fost o lovitură cumplită.

După înmormântare a început să afle mai multe și să înțeleagă ce se întâmplase. Soțul ei, un bărbat ca oricare altul, poate mai capabil și mai deștept decât mulți, era bolnav, suferea de schizofrenie. Nu urmase tratament, iar Ioana, luată de valul entuziasmului nu fusese atentă la semnalele bolii lui. Căderea ei de după a fost și mai gravă cu cât venea după o perioadă de fericire totală. Ioana nu și-a mai revenit, acum face ea însăși tratament psihiatric.

Nu știu dacă doar dragostea e oarbă, poate că și fericirea, poate că orbi suntem atunci când vrem de la viață mai mult decât poate ea da.

El e o adresă de mail. Atât?

Și un nume, Raul. Sper că este cel real. Așa îmi spune prietena mea râzând. Dar e miștoooo! Tare de tot! S-a îndrăgostit lulea de el și nu e o gâscă, vă asigur.

Atunci de ce, cum se întâmplă lucrurile astea care pentru mamele noastre par incredibile? Iată că s-a trecut peste imposibil și azi e posibil să te umpli de cuvintele, de gândurile și sentimentele unui om doar dintr-un click pe internet.

Și dacă el nu e el? Asta nu schimbă mai nimic, adică dacă nu e Raul și e Paul, nu-i nici o problemă. Dacă nu e proiectant de mașini ci un pârlit de șomer, iar nu are o prea mare importanță. Câți am avea curajul să recunoaștem că suntem în impas?

Și atunci, ce e sigur? Sigur e ceea ce contează, felul în care gândește. Și Raul gândește frumos.

Prietena mea se oprește și tace o clipă. Dar dacă voi descoperi că e invalid sau însurat sau mitoman? Atunci va mai conta atât de mult pentru mine cât de frumoase mesaje îmi trimite?

Povestea ei este în plină desfășurare, n-aș ști să vă spun cum se termină. Aș vrea să se termine bine, pentru că internetul nu este altceva decât un instrument, ca telefonul altă dată, el e doar o cale mai ușoară de a intra în contact cu oamenii. El nu face nici rău, nici bine.

Doar noi suntem mai buni sau mai răi, după cum decidem.

De ce sa-i mai iubim pe barbati?!

Pentru ca desi jura, uitandu-ti-se-n ochi cu maxima profunzime, ca dintotdeauna brunetele i-au dat pe spate, nu se pot abtine sa priveasca lung dupa fiecare blonda care trece pe strada.
Pentru ca desi se bat cu pumnii-n piept ca sunt cei mai grozavi bucatari au pretentia ca tu sa le pregatesti masa de fiecare data. Probabil in virtutea maximului talent culinar se si simt indreptatiti sa aiba de fiecare data obiectii.
Pentru ca sunt ingrijorati pana la isterie de cum se simte copilul lor, pe care urmeaza sa-l nasti, si nu cum te simti tu, marea iubire a vietii.
Pentru ca gripa ta este de fiecare data doar un banal guturai tratabil cel mult cu un ceai, daca nu cu indiferenta, pentru care nu ai de ce sa faci atata caz, in timp ce gripa lui este o urgenta majora care necesita interventia SMURD-ului.
Pentru ca dupa un rateu in patul conjugal au tupeul sa te intrebe daca “esti bine??” in loc sa discute sincer despre problema lor.
Pentru ca, invariabil, micile tale defecte sunt abordate ca fiind unele capitale, in timp ce defectele lui nu sunt niciodata aduse in discutie.
Pentru ca sunt in stare sa uite si sa sacrifice orice in momentul in care instinctul de mascul feroce le impune.
Pentru ca tortul tau nu va fi niciodata nici pe departe la fel de bun ca “acela pe care il face mama”.
Pentru ca tu stai totdeauna mai mult cu prietenele la cafea decat sta el cu baietii la bere, iar ei au probleme importante de discutat, nu despre ce pantofi si-a mai luat Popeasca.
Aceasta este o lista care poate suporta in orice moment modificari, completari, imbunatatiri. Orice propunere in acest sens este bine venita.

Sandy Blue

Îl iubesc sau îl urăsc?

Cine nu s-a întrebat vreodată dacă ce simte este iubire sau împins până pe buza prăpastiei nu a ajuns ură? Când l-am cunoscut era un tip drăguț, relativ drăguț, mă rog, nu genul lingușitor. Tocmai bine. Pe măsură ce trecea timpul, băiatul devenea tot mai furios, tot mai nemulțumit. Bine, veți zice, nu te-ai prins? Se plictisise de tine, vroia ceva nou și îi stăteai în cale. Da, așa mă gândeam și eu. Dar nu puteam să nu mă întreb unde am greșit eu? Cum am lăsat să se întâmple asta? Pentru că, dacă așa stau lucrurile, atunci și cu următorul mi se poate întâmpla la fel dacă nu am grijă. Pleacă în secunda în care l-am lăsat să se plictisească.

Ăsta e un gând, după care vine altul.

Dar, iubirea nu este acel sentiment pe care dacă îl ai e gata avut și ține și ține pentru că e adânc, nu glumă? Pentru cine își aduce aminte, Romeo și Julieta nu ne pun pe gânduri? Putem accepta că iubirea absolută, sentimentul necondiționat și nemuritor nu mai există?

Cum scăpăm de amintirile neplăcute. Voi ce credeți?

În cîțiva ani se întinsese între noi și vecina, profesoară de franceză o ură inexplicabilă. Ea, domnișoară bătrînă, noi tineri cu un copil mic. În fiecare zi ceva o deranja, o scotea din sărite chiar și gata scandalul. Dintr-un ghiveci de floare, poziția unei băncuțe, din orice nu-i convenea ieșea un scandal care se lăsa cu jigniri monstruoase.

În final am vîndut locuința și ne-am mutat de acolo.

Ne mai ducem pe acolo și acum, în vizită, la cunoștințe. Vecina de fiecare dată ne zîmbește, ne salută, rîde cu noi și ne întreabă ce mai facem.

Am stat și m-am gîndit. Oare, ce s-a întîmplat că am devenit oameni normali? Nici atunci și nici acum, nu împărțeam nimic. Fiecare cu apartamentul lui. Curtea comună era o proprietate în devălmăție, nu făcea obiectul vreunei dispute. Noi sîntem aceiași, ea la fel. Dar ce s-a schimbat?

Ura dintre noi s-a risipit odată cu schimbarea contextului.Schimbînd locul, am lăsat pur și simplu în urma noastră amintirile neplăcute, iar vecina a reușit să ne uite, înlocuindu-ne cu noii veniți în apartamentul nostru.

Am putu mai apoi să verific această soluție și în cazul unei relații de cuplu. Dar despre aceasta, vă scriu altă dată.

Ana a rămas singură pe un peron. Într-o lume străină, cu o limbă pe care nu o cunoștea

Mi-a spus povestea ei în avion, venea acasă.

Cunoscuse un băiat în orășelul ei, era slovac, dintr-o localitate apropiată. Amândoi din familii modeste, copii învățați cu lipsurile și cu hainele fraților. Erau zile în care își cumpărau un sandwich de la chioșcul din autogară și-l mâncau împreună. I-a spus și i-a arătat că o iubește. Și Ana îmi spune că a simțit în mâinile lui, în privirile lui, dragoste. Înțelegere. Acel ceva unic, indestructibil. Ar fi ținut mâna în flacără pentru dragostea lor.

Robi a plecat înaintea ei, spre Dublin. Ca să-și găsească de lucru. Avea niște prieteni, avea promisiuni. Peste o lună avea să o cheme și pe ea. În gară, pleca mai întîi la Budapesta, Robi a plâns și a strâns-o tare de mână. Tare de tot.

Ana și-a șters lacrimile dar a plecat senină spre casă. Robi o iubește.

Au început telefoanele. Mesajele. Ana număra zilele. Zilele s-au făcut luni și lunile ani. În vara următoare, Robi i-a spus că poate să pornească spre el. Ana strânsese bani de drum. Avea și cinci lire în plus, dar sigur nu va avea nevoie de ei, o aștepta Robi în aeroport.

Era vineri seara, Ana transpirase de emoție în avion, nu mâncase nimic de teamă să nu aibă nevoie la toaletă în avion. N-ar fi știut ce să facă!

Au ajuns pe aeroportul din Dublin. Ana coboară și o ia după puhoiul de oameni care se îndreptau spre ieșire. Ajunge într-o sală imensă, puternic luminată. Așteaptă, trebuie să apară Robi, din minut în minut.

Sigur, întârzie pentru că aeroportul e mare și nu e ușor de găsit pe cineva. Îl sună. Dar Robi are telefonul închis. Poate i s-a descărcat, dar trebuie să apară.

Ana se așează frântă pe un scaun, trebuie să vină…

Robi nu a apărut nici după o oră, nici după două. Nici dimineața, când Ana, împietrită de durere nu reușea să se ridice din scaun. A pornit ca o fantomă spre oraș, iar la un an după cumplita dimineață am întâlnit-o în avion, venea în vizită, acasă.

De ce REsentimente? Pentru că sînt SEntimente!

Pentru că tot ceea ce simțim este uman, foarte uman, și nimic nu poate fi șters pur și simplu din gama de emoții cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. Să simți plăcere, ca și durere, stă în firea lumii. Și setea și ura și invidia și dragostea și furia sunt ale noastre și ne compun, bucățică cu bucățică, tot puzzle-ul vieții.

Preoții, psihologii, prietenii, rudele și profesorii ne spun adesea că este mai bine să vorbim despre ce simțim, că ritualul de punere a suferinței noastre în cuvinte ne face bine. Ne limpezește gândurile, selectează important de neimportant și clarifică, în ultimă instanță o anume atitudine pe care o vom avea față de ce ni s-a întâmplat și față de cei care ne-au provocat.

Cel mai adesea, și cu cât viața merge mai repede înainte parcă se întâmplă tot mai des, suntem dezamăgiți de ce ni se întâmplă în relațiile cu ceilalți. Dezamăgiți de colegul de bancă, de tata, de vecinul de la 5, de prietenul de-o viață. De subalternul nostru pe care l-am ajutat să prindă jobul și să mănânce o pâine, de femeia cu care am fost la film, de soțul cu care am împărțit 20 de ani, de copilul pe care l-am crescut dăruindu-i totul. De prietenul cunoscut pe sentimente.ro, care ți-a spus în fiecare zi timp de doi ani cât de mult te place, iar apoi a dispărut pur și simplu, fără urmă.

Ne dezamăgim și noi pe noi înșine. Într-o lume devastată de crize suntem mai mult în brațele eșecului decât în altă parte. În câte dimineți ne urâm? În câte zile ne detestăm?

Dar de fiecare dată, dacă nu bem Furadan, o luăm de la capăt.

Și cum facem?

Uităm pur și simplu ce am trăit? Uităm ce am gândit și mai ales, ce am simțit? Uităm cât am investit într-un om, într-o relație?

Nu, nu putem uita, dar ne putem reinventa. Numai că, dacă vrei să treci mai departe trebuie în primul rând să recunoști ce simți. Să recunoști durerea din suflet, gustul sălciu, amărăciunea din tine. Trebuie să urli, să spargi, să vorbești, să te descarci.

Grecii numeau asta catharsis. E o metodă de consumare a răului până la estomparea lui, de trecere prin purgatoriu a propriului suflet ca apoi să se regăsească pe sine.

Tăcerea și pasivitatea nu rezolvă situația. Nici pentru tine, nici pentru cei din jur. Descarcă-te, e omenește.

Să simți că tu ai rămas același, iar ceilalți au luat-o pe căi lăturalnice este uman dar și frustrant. Spune ce simți, pentru ca și tu să înțelegi mai bine, dar și ceilalți, trăind aceleași experiențe, să învețe de la tine.

Așa cum există o istorie a popoarelor, a orașelor, a munților și apelor, de ce n-ar exista și o istorie a sentimentelor?

Este un exercițiu inteligent de exorcizare, dar și de educație pentru cei din jurul nostru.

Pe resentiment.wordpress.com nu ești decât un cod, dar în ceea ce spui ești un om încărcat de viață, cu bune și rele. Fii tu însuți și vom înțelege de ce ne-ai spus povestea ta și vom fi alături de tine. Împreună vom învăța să simțim. Să iubim, să urâm, să condamnăm și să iertăm.

Beatrice,
Editor «Resentimente»