Pentru că tot ceea ce simțim este uman, foarte uman, și nimic nu poate fi șters pur și simplu din gama de emoții cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. Să simți plăcere, ca și durere, stă în firea lumii. Și setea și ura și invidia și dragostea și furia sunt ale noastre și ne compun, bucățică cu bucățică, tot puzzle-ul vieții.
Preoții, psihologii, prietenii, rudele și profesorii ne spun adesea că este mai bine să vorbim despre ce simțim, că ritualul de punere a suferinței noastre în cuvinte ne face bine. Ne limpezește gândurile, selectează important de neimportant și clarifică, în ultimă instanță o anume atitudine pe care o vom avea față de ce ni s-a întâmplat și față de cei care ne-au provocat.
Cel mai adesea, și cu cât viața merge mai repede înainte parcă se întâmplă tot mai des, suntem dezamăgiți de ce ni se întâmplă în relațiile cu ceilalți. Dezamăgiți de colegul de bancă, de tata, de vecinul de la 5, de prietenul de-o viață. De subalternul nostru pe care l-am ajutat să prindă jobul și să mănânce o pâine, de femeia cu care am fost la film, de soțul cu care am împărțit 20 de ani, de copilul pe care l-am crescut dăruindu-i totul. De prietenul cunoscut pe sentimente.ro, care ți-a spus în fiecare zi timp de doi ani cât de mult te place, iar apoi a dispărut pur și simplu, fără urmă.
Ne dezamăgim și noi pe noi înșine. Într-o lume devastată de crize suntem mai mult în brațele eșecului decât în altă parte. În câte dimineți ne urâm? În câte zile ne detestăm?
Dar de fiecare dată, dacă nu bem Furadan, o luăm de la capăt.
Și cum facem?
Uităm pur și simplu ce am trăit? Uităm ce am gândit și mai ales, ce am simțit? Uităm cât am investit într-un om, într-o relație?
Nu, nu putem uita, dar ne putem reinventa. Numai că, dacă vrei să treci mai departe trebuie în primul rând să recunoști ce simți. Să recunoști durerea din suflet, gustul sălciu, amărăciunea din tine. Trebuie să urli, să spargi, să vorbești, să te descarci.
Grecii numeau asta catharsis. E o metodă de consumare a răului până la estomparea lui, de trecere prin purgatoriu a propriului suflet ca apoi să se regăsească pe sine.
Tăcerea și pasivitatea nu rezolvă situația. Nici pentru tine, nici pentru cei din jur. Descarcă-te, e omenește.
Să simți că tu ai rămas același, iar ceilalți au luat-o pe căi lăturalnice este uman dar și frustrant. Spune ce simți, pentru ca și tu să înțelegi mai bine, dar și ceilalți, trăind aceleași experiențe, să învețe de la tine.
Așa cum există o istorie a popoarelor, a orașelor, a munților și apelor, de ce n-ar exista și o istorie a sentimentelor?
Este un exercițiu inteligent de exorcizare, dar și de educație pentru cei din jurul nostru.
Pe resentiment.wordpress.com nu ești decât un cod, dar în ceea ce spui ești un om încărcat de viață, cu bune și rele. Fii tu însuți și vom înțelege de ce ne-ai spus povestea ta și vom fi alături de tine. Împreună vom învăța să simțim. Să iubim, să urâm, să condamnăm și să iertăm.
Beatrice,
Editor «Resentimente»